În societatea contemporană, predominant vizuală, puţine experienţe spaţiale stimulează întregul spectru al simţurilor umane. Arhitectura, fiind singura formă de artă capabilă de producerea spaţiilor locuite, limitele spaţiale în care noi, ca fiinţe umane, experimentăm spaţiul. Cu toate acestea, majoritatea experienţelor asupra unui spaţiu pot fi reduse la o singura experienţă senzorială, şi anume cea vizuală.
Ideea de bază rămâne, şi anume că spaţiul arhitectural trebuie să fie înţeles ca o concretizare a imaginii mentale despre mediul înconjurător construit. Aceastã imagine este necesarã orientării şi în final, fiinţării (existenţei) omului în lume. Existenţa umană este astfel dependentă de această imagine mentală, iar imaginea trebuie sã fie coerentã şi sã ofere multiple înţelesuri şi interpretări.
În afara locului personal, celelalte locuri devin o continuare a propriului spaţiu existenţial; nu avem o întrerupere între interior şi exterior. Conceptul de spaţiu are rădăcini existenţiale - nevoia de orientare şi acţiune.
De-a cursul istoriei, arhitectura a reflectat convingerile şi viaţa complexă a societăţii în care s-a dezvoltat. Realizările arhitecturale semnificative, din perspectivă istorică şi artistică, au constituit şi reprezintă şi în prezent secvenţe de imagini ale vieţii care s-a desfăşurat între zidurile cetăţii, precum şi reflecţii ale credinţelor pe care le nutreau oamenii timpurilor respective.
TRADIȚIONAL- NEOROMÂNESC
Stilul neoromânesc se caracterizează printr-un amestec interesant de elemente bizantine, teme de renaștere italiană târzie și motive arhitecturale și etnografice tradiționale locale.
Stilul arhitectural tradițional românesc descrie relația omului cu naturalul și supranaturalul. Este presărat cu elemente decorative, care nu aveau doar un rol pur ornamental, fiind încărcate de simboluri, ele fiind preluate și stilizate în Neoromânesc.
În vechime casa era "loc sacru", iar sensurile simbolurilor converg către ideea că locuința se afla în "centrul lumii".
Locuințele erau organizate în jurul unui centru de interes și anume locul de luat masa și apoi au început să se dezvolte dependințe.
Pe lângă valențele simbolice este un stil sustenabil din punct de vedere al folosirii corecte a resurselor. Se foloseau materiale naturale, adică regenerabile; energie solară prin orientarea și amplasamentul construcțiilor și a ferestrelor.
Funcția era adaptată direct la necesitate, spre exemplu acoperișurile ascuțite sunt tradiționale zonelor de munte unde sunt căderi masive de zăpadă.
Fiecare zonă etnografică a avut un specific, piesele de port fiind mărci de recunoaștere a membrilor comunității, mijloace de apreciere a vârstei și a stării sociale.
Simbolurile cusute pe portul tradițional nu erau doar elemente decorative compuse din punct de vedere estetic, ele aveau o mare importanță pentru că alcătuiau istoricul posesorului și a familiei sale.
Tainele simbolurilor s-au pierdut, multe tradiții s-au schimbat, s-au pierdut semnificațiile , precum și concepția despre lume a oamenilor din trecut s-a schimbat, nu a stat pe loc.
Acum, simbolurile au mai păstrat doar rolul decorativ. Chiar daca nu mai au încărcătură simbolică elementele tradiționale se pot împleti cu cele moderne, într-un rezultat de excepție.
Limbajul în arhitectură este definit ca un mod de expresie format dintr-un sistem de semne destinat comunicării, transmiterii de mesaje, iar expresia ca manifestarea vizibilă a unui conţinut invizibil, suportul concret al unei semnificaţii ( ex. ordinul grec reprezintă expresia „poetică” a stabilităţii şi a echilibrului tectonic).
