Platforma de distribuţie video YouTube a ajuns, în 2016, la 1 miliard de vizitatori pe lună; cu alte cuvinte, o treime dintre utilizatorii de internet au intrat cel puţin o dată pe site. Creşterea anuală de ore vizionate este de 50% pe desktop şi de 100% pe mobil, în vreme ce rata de urcare a materialelor pe platformă a ajuns la 400 de ore pe minut. YouTube este un canal gratuit de vizionare a conţinutului, iar acest lucru asigură atât succesul său, cât şi numeroase probleme. Cea mai mare dintre acestea e legată de încălcarea drepturilor de autor.
Pe lângă conţinutul propriu, oamenii includ şi foarte multe elemente care nu le aparţin; pentru a combate acest fenomen, Google a început să dezvolte un instrument numit Content ID. Am fost invitat la Zürich, alături de alţi jurnalişti, pentru a înţelege cum protejează YouTube drepturile de autor ale „adevăraţilor” proprietari, dar şi pe cele ale creatorilor independenţi de conţinut, care generează majoritatea orelor încărcate pe platformă.
În septembrie, Google şi-a sărbătorit majoratul: au trecut 18 ani de când doi doctoranzi de la Universitatea Stanford, Larry Page şi Sergey Brin, puneau bazele companiei ce avea să revoluţioneze internetul. La sfârşitul lui 2007, motorul Google a fost cotat drept cea mai puternică marcă globală, după criteriul valorii în miliarde de dolari, dar şi după modul de percepţie de către utilizatori, următoarele locuri fiind ocupate de companiile General Electric, Microsoft, Coca-Cola, China Mobile, IBM, Apple, McDonald’s, Nokia şi Marlboro. De asemenea, conform unui sondaj realizat de compania Harris Interactive, Google a fost declarată, la sfârşitul lui 2007, ca fiind compania americană cu cea mai bună reputaţie, mai ales datorită modului în care îşi tratează angajaţii.
Nouă ani mai târziu, Google a rămas în top 3 al celor mai puternice branduri; achiziţiile pe care le-a făcut de-a lungul anilor, precum Applied Semantics, Android, DoubleClick, Motorola sau Nest, au transformat Google într-un lider mondial al inovaţiei şi dezvoltării tehnologice. Una dintre cele mai importante achiziţii rămâne însă cea din 2006, atunci când compania condusă de Page şi Brin a plătit 1,6 miliarde de dolari pentru YouTube.
La biroul din Zürich, cel mai mare din Europa, lucrează peste 2.000 de oameni, majoritatea fiind ingineri şi programatori. O treime dintre aceştia au şi doctorat, după cum a explicat David Erb, directorul de inginerie al YouTube. Biroul de la Zürich este, aşadar, unul dintre cele mai mari ale Google: printre dotările standard pe care te aştepţi să le găseşti, precum sălile de mese cu tematică sau cafenele de pe fiecare etaj, biroul din Zürich mi s-a părut mult mai apropiat de ceea ce îţi imaginezi atunci când te gândeşti la start-up-urile din Silicon Valley. Şi mă refer aici la tobogane prin care angajaţii pot ajunge de la birou direct în sala de mese (o altă variantă, pentru cei mai curajoşi, este un stâlp inspirat de cele din sediile pompierilor), camere de relaxare unde programatorii pot să joace ping-pong, fotbal de masă sau chiar să cânte la tobe şi, desigur, spaţii închise în care să poţi dormi câteva minute dacă e cazul. Powernap, să îi spunem. Nu este primul birou Google pe care îl vizitez, dar este cel mai impresionant.
După un scurt tur al sediului, am trecut la partea practică a întâlnirii, alături de David Erb, director de inginerie al YouTube, Fabio Magagna, project manager al Content ID, şi Simon Morrison, public policy manager în cadrul Google. Cum se pot proteja drepturile de autor pe o platformă care distribuie gratuit conţinutul?
Înainte de apariţia sistemului Content ID, partenerii Google (companiile care îşi asumă conţinut prin trimiterea materialelor originale, atestate din punct de vedere legal – n.red.) puteau apela doar la Digital Millennium Copyright Act (DMCA) pentru a cere înlăturarea de pe YouTube a unor materiale ce le încălcau dreptul de proprietate intelectuală. Content ID a fost astfel construit pentru a oferi o alternativă: păstrarea online a materialului respectiv şi monetizarea sa de către cei care deţin drepturile. Astăzi, peste 98% din reclamaţii vin prin Content ID, în vreme ce apelările prin DMCA mai reprezintă doar 2%.
Digital Millennium Copyright Act (DMCA)
este o lege valabilă În Statele Unite care implementează, practic, două tratate emise În 1996 de Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (WIPO). Actul reglementează modul În care conţinutul poate fi preluat şi sancţiunile acordate celor care piratează proprietatea intelectuală; principala schimbare faţă de legile anterioare se referă la limitarea sancţiunilor acordate furnizorilor de internet, aceştia nemaifiind consideraţi responsabili faţă de acţiunile utilizatorilor cărora le asigură accesul la internet. DMCA a fost adoptată de către preşedintele Bill Clinton În 1998.
Cum funcţionează însă Content ID? Sistemul detecteză similarităţi în secvenţe audio sau video şi anunţă proprietarul de drept că o parte din material a fost folosit de către o terţă parte. Sistemul este extrem de intuitiv, după cum am aflat în timpul unui exerciţiu practic: partenerii Google trebuie să încarce un fişier de referinţă, iar Content ID îl va include în baza de date folosită la scanarea materialelor produse de către creatorii de conţinut. Împreună cu fişierul de referinţă, partenerii pot seta o serie de măsuri ce trebuie luate atunci se detectează un material ce foloseşte parte din proprietatea intelectuală: blocarea acelui material, monetizarea sa sau pur şi simplu monitorizarea materialului pe YouTube – câtă lume îl vizionează, ce reacţii au oamenii la el şi aşa mai departe.
