Băncile româneşti puteau să finanţeze într-o măsură covârşitoare companiile şi, implicit, să ia o doză mai mică de risc. Dar au preferat să se „încarce“ cu mult personal, în situaţia în care numărul angajaţilor a crescut cu 45% în intervalul 2004 – 2008, şi să crediteze retailul.
Băncile de la noi au greşit secvenţa economică şi au dovedit că n-au gândire strategică. De ce trebuiau acordate credite corporate, şi nu de retail? Pentru că un agent economic generează un raport venituri/costuri mai bun decât o persoană fizică.
El abordează o gamă mai largă de operaţiuni. Iar dacă în sistemul bancar românesc s-au produs cele mai mari ajustări regionale e clar că era cel mai puţin competitiv. Corecţia în sistemul bancar din România a fost cea mai dură, deoarece s-a dezvoltat haotic. Fără să se raporteze la fundamente clare. Şi mai întâi s-a încercat restructurarea sistemului bancar prin reducerea personalului, decât prin concentrarea unităţilor bancare. Iar după ce s-a micşorat numărul de salariaţi, la nivelul celor rămaşi au fost daţi afară cei mai pricepuţi, ca să fie angajaţi debutanţi plătiţi cu bani puţini. Deşi în acest fel s-a mai adăugat un comision la cele deja existente denumit nepriceperea angajaţilor, fiindcă doar cine nu vrea nu vede că timpul mai lung petrecut în faţa unui ghişeu este bani.
Restructurarea sistemului a constat în înlocuirea personalului de middle management şi de execuţie cu angajaţi mai slab calificaţi. Iar asta enervează clientela, ce nu primeşte produsele de care are nevoie. Ea nu poate să priceapă de ce nu i se oferă soluţii integrate care să se coreleze cu cheltuielile pe care le are, cu metroul, autobuzul, impozitele, amenzile, facturile de orice fel. Dacă băncile nu satisfac aceste nevoi, înseamnă că nu folosesc.
Şi un management performant e cel ce nu permite funcţionarului să-i răspundă clientului care ameninţă că îşi mută salariul la altă bancă cu „N-aveţi decât!“, ci acela care-l asigură că-i va oferi aceleaşi condiţii. Dar lucrurile de mai sus le-am mai zis sub o formă sau alta. Aş vrea să adaug că personalul din bănci vine şi pleacă. Îşi schimbă locul de muncă la 6-12 luni, ceea ce face ca prestaţia sa să nu ajungă la nişte standarde care să-l satisfacă pe client. De ce a apărut acest trend? Din cauza unora care s-au aflat în fruntea băncilor înainte de criză şi le conduc şi acum. Aceia ce au făcut ca portofoliile de credit să vădească o abordare amatoricească şi care, în prezent, îşi caută scăparea în scăderea costurilor cu angajaţii.
Sigur că o problemă a constituit-o şi politizarea managementului şi se poate pune problema dacă din această cauză s-au comis greşeli strategice. Însă nu e singurul motiv, fiindcă încercarea de a rezista la politizarea acestuia se putea face pe baza expertizei. Cu alte cuvinte, dacă au existat prea puţine puncte de „rezistenţă“ împotriva politizării manageriale înseamnă că, de fapt, expertiza lipsea. Şi având în vedere că ultimele iniaţiative legislative afectează statutul relaţiei bancă - client e o greşeală să o tratezi fără profesionalism ca în momentul e faţă. De fapt, e o eroare oricând, dar mai ales pe fondul de nervozitate actual.
